„Iubirile trec, copiii rămân…“

Clipa aceea…

de

Există între dragoste și nedragoste, între toamnă și iarnă, între ziuă și noapte, clipa aceea când simți că s-a făcut trecerea. Când știi că n-ai să vii și n-ai să morți, când pricepi că ai trecut, fără să știi, fără să vrei, într-o altă etapă, într-o altă lume, într-un alt tărâm.

Am trăit, mai demult, într-o iubire de care aș vrea să nu-mi amintesc, însă mi-e cu neputință, cu amenințarea clipei dincolo de care nimic nu ar mai fi fost posibil. În iubirea mea de azi, în marea mea dragoste am învățat să nu mă mai tem pentru noi. Există însă, totuși, în viața mea, o amenințare al cărei tremur nu știu cum să-l domolesc. Știu că va veni clipa aceea în care nu am să o mai pot ridica în brațe nici măcar pe Iza, cea mai mică dintre copiii mei. Că am să mă trezesc într-o zi înțelegând că brațele mi-au devenit neputincioase pentru cât de mare și de frumos mi s-a făcut și cel de-al treilea copil, așa cum mi s-au făcut, pe rând, și cei de mai înainte. Iar eu simt asta ca pe o durere care îmi sfredelește inima, așa cum am trăit-o și dățile trecute când, într-o bună zi, am înțeles că a trecut deja clipa aceea dincolo de care nu voi mai avea forța să o ridic pe Ilona de la pământ și să o port lipită de sternul și de sufletul meu, că n-am să mai pot să-l adorm pe Victor în timp ce merg, iar el își așază capul pe umărul meu rotund și îndrăgostit de obrazul lui fin…Îmi antrenez inima, să crească odată cu dragostea mea pentru copiii mei, să fie tot mai mare pe măsură ce ei se preschimbă din pruncuti în copii, din copii în oameni mari, din oameni mari în oameni bătrâni. Cum să-mi antrenez brațele și umerii firavi din născare și tot mai obosiți de trecerea anilor peste ei să crească precum ramurile, să se facă vânjoase, să se încolăcească îndărătnic peste toate neizbânzile, peste toate oboselile, peste toate tristețile puilor mei?!

Am recitat, o viață întreagă, din iubire pentru câte un bărbat – meritat, nemeritat, totuna… – versul divin al Magdei Isanos: Aș vrea să fiu copac… Acum mi-l spun în gând, ca pe o rugăciune, din iubire pentru copiii mei. Și câteodată, în vis, se face că înfrunzesc, iar și iar, primăvară de primăvară, pentru copiii mei. Și că nu va veni niciodată clipa aceea a neputinței de a întinde brațele mele, pentru zborul lor.

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Eu - mama

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title