„Iubirile trec, copiii rămân…“

Cum eram cand eram mici

de

Exista taramuri magice, in care nu mai exista varste sau diferente intre generatii. Exista locuri misterioase ale sufletului, unde suntem cu totii copii, indiferent cand ne-am nascut. Chiar daca e destul de greu sa ajungi in geografiile fara de varsta,  totusi poti gasi mereu jocuri, conversatii, povestiri sau teme de discutie care sa tina adunati laolalta, cu acelasi interes, si bunicii, si parintii, si nepotii, deopotriva.

E drept ca tot ce tine de lumea oamenilor mari – comentariile noastre despre carti, despre vreme, despre politica, despre  mersul vremilor –  ii plictiseste pe puii nostri care vor sa se joace, sa rada, sa invete… Tot ce tine de voiosia si giumbuslucurile celor mici se poate dovedi a fi prea obositor, prea costisitor sau chiar periculos de-a dreptul pentru rabdarea si oasele fragile ale celor in varsta. Eu am descoperit, insa, o formula de conversatie care nu da gres niciodata, apropiindu-i si animandu-i in egala masura si pe cei mai mici si pe cei mai mari.

Cum eram cand eram mici? E o tema de discutie generoasa si atat de ofertanta, incat nu ne saturam niciodata de ea. „Ali era marea maestra a ascunzatorilor”, povesteste bunica despre mine, iar toti asculta cu urechile ciulite istoria ei – chiar daca am mai auzit-o cu totii de mai multe ori – in care se facea ca o familie intreaga o cauta pe fetita care stapanea arta de a se face nevazuta, pe fetita care a disparut, inca o data, cu o carte, pentru multe ore, dand batai de cap si de inima familiei sale. „Am gasit-o in pod, buimaca si fericita, fara sa stie ca noi am cautat-o atata, fiindca plecase in Franta cu muschetarii ei”, rade bunica mea, stabunica copiilor mei. „La fel cum face Victor!”, sarim noi, cei tineri, si ne repezim sa spunem iarasi cum l-am gasit pe baietelul nostru, dupa indelungi cautari, adormit cu o masinuta in mana in compartimentul de jos al sifonierului… Sau cum Ilona a stat in gradina ore in sir, repetand pasii unui dans inventat de ea… Sau cum Iza se ascunde sub cate o perdea, stand nemiscata orict de mult e nevoie ca sa nu strice jocul. Apoi scoatem albumele cu poze si radem impreuna si cautam asemanari deosebiri intre noi si ai nostri.

„Ilona e leita bunica!” , conchidem cu totii si spunem povesti in care frumusetea ochilor lor albastri le-au facut sa se remarce pe fiecare, peste ani, in fata cate unui pictor sau a unui fotograf, si dam jos din cui tabloul cu fetita blonda, cu ochi ca cerul. Mama mea, care seamana nebuneste cu fetita mea, scolarita de azi al carei chip de fetita de gradinita sta si el asezat intr-o rama de fotografie…

„Tatal vostru nu a scos un cuvant intreg pana la 4 ani”, il paraste strabunica pe bunicul, iar noi radem insirand colectia de cuvinte stranii pe care le spunea cand era mica mezina noastra, Izuta: „enei”- pentru mancare, „vum-vum” – pentru masina, „ahau”- pentru televizor…

Cum eram cand eram mici? Eram neastamparati si veseli. Eram netematori si pusi pe sotii. Eram frumosi si pregatiti sa descoperim frumusetea lumii. Iar atunci cand in dupa amiezele tihnite, cu miros de cafea, ne adunam in jurul mesei si ne aducem aminte de noi si de puii nostri, ne dam seama ca suntem, de fapt, la fel, peste ani. Reluam destine, iubiri, povestiri, intr-o rostogolire de splendoare care nu se va incheia niciodata. Pentru ca de aceea exista familia fiecaruia dintre noi. O familie in care cel care stie sa povesteasca ii cheama langa ei pe toti ceilalti, pentru a duce mai departe, impreuna, traditia, iubirea, istoriile.

 

Tag-uri:
· · · · · ·
Categorii:
Eu - mama · Familia · Ilona · Iza · Uncategorized · Victor

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title