Iza adora calatoriile cu trenul. Eu le aleg, din cand in cand, numai de dragul ei. Si, cred ca si de dragul de a-mi aminti de cantecul minunat al lui Baniciu, pe versuri de Toparceanu:
E larma si trenul sta gata sa plece,
Vagonul se umple de oameni straini.
Mi-e inima stransa, e sapte si zece,
Ma-ntorc la fereastra si stau ca pe spini.
Da-i, baiete, drumul, ca n-avem rabdare,
E gata, un suier, un repede zvon
Si simt ca se misca cu noi, salutare!
Trec umbre grabite pe langa vagon.
E clipa cand glasul durerilor tace,
Duc mana la frunte si ochii mi-i strang
Si-n suflet, deodata, un gol mi se face,
Da-i, baiete, drumul, ca-mi vine sa plang!
Adio, adio, romantica urbe,
Adio zadarnic si dulce trecut!
Din goana, cand trenul se-ndoaie la curbe,
Scot capul afara si lung te salut!…
Alte motive, recunosc, nu am…
P.S. Fotografiile sunt de la inceput de octombrie, cand am facut un drum dus-intors cu trenul la Cluj, la botezul nepotelului nostru, Ianis Buciuta.
Iza a vazut pozele si a zis: „Veau ten!” Traduc: Vreau in tren!
Si noi am fost prin Bucuresti cu metroul si cu tramvaiul, lasand masina acasa, numai pentru a merge copiii cu aceste mijloace de transport. E frumos cu trenul! Daca am avea o infrastructura ca in alte tari, mai dezvoltate, cu trenul ar fi chiar super: calatoresti comod, ajungi mai repede (daca ar merge cu 250km/h…), cheltui mai putin, esti mai odihnit, ai timp si de lectura sau sa te joci cu copiii, nu sa fii atent la drum ca sofer… Frumoase poze! 🙂