fbpx
„Iubirile trec, copiii rămân…“

Dr. Bailey si durerile facerii

de


Am revazut episodul din Anatomia lui Grey in care Miranda Bailey refuza sa nasca. Cuprinsa de panica, devastata de gandul ca sotul ei nu ii poate fi alaturi – iar singuratatea in clipele acelea de spaima si durere poate fi cumplita -, doctorita cea puternica, cea poreclita Nazi, se preschimba intr-o femeie neputincioasa si, asezata pe-o parte, geme si spune intruna ca nici prin gand nu-i trece sa nasca.

Mi-am amintit, cu lacrimi in ochi si in suflet, ca am trecut si eu prin asta. Eu, cea mai puternica femeie a lumii, la nasterea celui de-al doilea copil al meu mi-am pierdut mintile de durere si de singuratate. Sotul meu plecase acasa, fiindca nu aveam pe nimeni care sa stea cu Ilona. Doctorita mea plecase sa manance ceva, fiindca asa fac doctorii din tara asta. Iar anestezista care isi primise banii, dar nu avea, de fapt, cu ce sa ma anestezieze, fiindca solutiile ei erau expirate (probabil fiindca le administra cu zgarcenie, doar celor care o spaguiau), imi spunea ca nu-mi dau eu seama ca, totusi, sunt sub anestezie. Ca, daca n-as fi fost, m-ar fi durut si mai tare.

Mai tare decat sa imi pierd mintile si sa spun ca eu nu vreau si nu pot sa nasc? Mai rau decat sa fiu in stare sa declar ca n-am sa imping niciodata, ci singurele solutii sunt ori sa ma taie pe mine in bucati si sa scoata copilul, ori sa il cioparteasca pe el si sa ma scape pe mine de chinuri?

Sunt un om rezistent. Nu ma vaicaresc si nu tip la fiecare bazait de musca. Tin mana in foc, daca e nevoie, iar pentru copiii mei ma lupt cu fiarele salbatice. Insa atunci, in clipele acelea de sfasiere si groaza, mi-am pierdut demnitatea.

Pe Bailey a reusit s-o scoata cineva din neputinta si din panica ei. Pe Bailey a venit George O ‘Malley s-o incurajeze si s-o tina in brate. Eu am zacut in dureri ca un caine si, pana la urma, am nascut fiindca nu am avut de ales. Mi-e rusine acum de nesabuinta de atunci. Dar sa nu ridice piatra decat cele care au nascut pe viu, fara anestezie si fara sa aiba pe nimeni care sa le tina de mana.

 

Categorii:
Eu - mama

Comentarii

  • RESPECT ALICE!!!!!Tie si celor ca tine!!!!
    Ma inclin adanc in fata celor care si-au asumat o nastere normala, intr-o Romanie anormala….

    LAVINIA 24 aprilie 2012 22:46 Răspunde
    • Lavinia, ce frumos ai spus, sunt invidioasa!:-) „O nastere normala, intr-o Romanie anormala….” Te imbratisez!

      Alice Nastase Buciuta 24 aprilie 2012 22:47 Răspunde
  • Intr-adevar, desi au trecut multi ani de la nastere ma napadeste acel crunt sentiment de singuratate si neajutorare pe care l-am experimentat atunci!
    Nu atat durerea si suferinta ci lipsa unei persoane care sa te ajute,sa te incurajeze!
    Dupa ce s-a inchis usa de la sala de nasteri in spatele meu si m-a despartit de cei dragi am crezut ca se termina lumea, iar moasa care m-a luat in primire mi-a zis sa nu ma auda ca oricum nu nasc mai repede de 12 ore. Ce a fost in sufletul meu atunci nici nu am cuvinte sa descriu!

    rita-gabriela 25 aprilie 2012 10:17 Răspunde
    • E greu de povestit ce e in sufletul unei femei care naste, e adevarat, rita-gabriela. Si e atata singuratate si suferinta in clipele acelea, incat nasterea este, intotdeauna, o piatra de incercare pentru orice orice destin de femeie. A fost bine pana la urma cu copilul, nu? Ce ai, baiat sau fata?
      Iti multumesc mult pentru urari, ti le intorc, cu drag si cu recunostinta.

      Alice Nastase Buciuta 25 aprilie 2012 11:46 Răspunde
      • Multumesc lui Dumnezeu, da , a fost bine in cele din urma! Am un baiat care anul acesta va implini 17 ani.

        rita-gabriela 25 aprilie 2012 15:25 Răspunde
        • Multi inainte, sa iti traiasca si sa aiba noroc… Deci, oricat timp ar trcee, nu se uita… Asa simt si eu.

          Alice Nastase Buciuta 25 aprilie 2012 23:40 Răspunde
          • Multumesc! Doamne ajuta la toata lumea!

            rita-gabriela 26 aprilie 2012 9:32
  • Iarta-ma ca mi-am descarcat acest „off” chiar aici!
    Vreau sa te felicit si sa-ti urez toate cele bune , tie si frumoasei tale familii!
    Imi face deosebita placere sa-ti citesc gandurile pe care le asterni in cuvinte atat de frumos!

    rita-gabriela 25 aprilie 2012 10:22 Răspunde
  • Am mai spus, dar vad ca ramane in sufletul meu gandul si frustrarea ca nu am nascut natural. Sunt destul de fricoasa uneori, nu prea suport de fel durerea, insa mi-as fi dorit experienta nasterii naturale…macar cu epidurala…Mi se pare un lucru extraordinar si unic. L-am ratat. Probabil nici nu eram pregatita…
    Bravo, Alice! Ceea ce nu te doboara, te face mai puternic! Uita-te la tine! 🙂

    Anca 25 aprilie 2012 23:07 Răspunde
    • Anca, miracolul incepe abia dupa ce-ti vezi copilul! Sa nu-ti para rau, e clar ca asa a trebuit sa fie. Nu e inaltator decat faptul ca ai scapat cu bine din experienta aceea cumplit de grea, da, asta te face sa fii mandra, dar procesul in sine e mai degraba umilitor si degradant, nu are ceva nobil. Repet, nobil e faptul ca scapi cu viata si cu mintile intregi.

      Alice Nastase Buciuta 25 aprilie 2012 23:42 Răspunde
      • Da, la noi te umilesc medicii, moasele, liftierele din spital… Imi povestea o prietena care a nascut in strainatate ca, de cum a intrat in curtea spitalului, gravida, gata sa nasca, personalul spitalului s-a grabit s-o ia in primire (desi n-o cunosteau), i-au spus cuvinte frumoase, cum ar fi ca va deveni mama si ce frumos e si ca e un lucru uimitor sa dai nastere unui copil etc., vorbe si atitudini care au facut-o sa se simta bine din punct de vedere psihic si sa treaca mai bine peste nastere. Dar e alta tara, alta civilizatie…

        Violette 25 ianuarie 2013 20:04 Răspunde
    • Şi eu am acelaşi of ca şi tine. Mă bucur să văd că nu sunt singura care a simţit aşa.

      Dana 27 aprilie 2012 8:56 Răspunde
  • Imi amintesc ca Bailey refuza si orice fel de calmant 🙂

    Anca 25 aprilie 2012 23:08 Răspunde
  • In anii „80, atunci cand a venit baiatul meu pe lume, la internare o asistenta mi-a aruncat o camasa de noapte si m-a trimis intr-un salon.Era intr-o vineri si pana luni cand a dat bunul D-zeu sa nasc am avut dureri, dar nu m-a tinut nimeni de mana.Sotii nu erau lasati sa asiste la nastere.Un amanunt picant:Sotul meu astepta pe hol si a intrebat firesc ce are:baiat sau fata, dar in emotia momentului nu a inteles bine.Si-a sunat firesc mama, dar nu a putut sa-i spuna daca era bunica de fata sau de baiat.Nostima faza,nu!?Asa era atunci.Nu te tinea nimeni de mana, nu-ti spunea nimeni o vorba buna, dar am adus pe lume un baiat frumos, cuminte,care este centrul universului meu.Pe asistenta care mi-a aruncat camasa de noapte la internare ( nu aveai voie cu camasa de noapte adusa de acasa) am vazut-o mereu in anii ce au urmat, si de fiecare data am retrait cu tristete momentul.Intr-o lume stramba,oamenii se stramba si ei.

    mona 26 aprilie 2012 9:56 Răspunde
    • Stiu, Mona, si eu am primit CAMASA, aceea sluta si jerpelita, dar care era obligatorie. Dupa ce am nascut, am refuzat sa primesc pe cineva, eram un monstru, aveam burta ca si cum as fi fost gravida in continuare si eram infofolita intr-o camasa oribila, inflorata, descheiata peste piept… Eu am avut parte de o asistenta buna si blanda, Vali o chema, mi-o amintesc cu recunostinta pentru totdeauna, apoi, la al treilea copil, de o alta moasa cu suflet bun si pricepere mare, Elena Axinte… Dar atunci a fost totul mai usor. La primii copii, nascand in spitalul acela oribil, Giulesti, am avut parte de experiente halucinante. Ca si tine.

      Alice Nastase Buciuta 27 aprilie 2012 9:48 Răspunde
  • Mi-ai amintit Alice, aceleasi chinuri prin care am trecut si eu acum 9 ani, fiind la fel de singura si neajutorata in imensa durerea mea.Am nascut fara nici o anestezie, fara nici un calmant. si am zis ca va fi prima si ultima experienta de acest gen pe care eu o voi trai in viata aceasta. Dar uite ca, dupa 8 ani, am repetat-o din nou. Si la fel de durerors am trait-o, fara nici un calmant. Dar poate durerea nu a mai fost atat de mare, pentru ca de data asta nu m-am mai simtit singura. Am avut jumatatea langa mine, care mi-a usurat mult din durere. Nu-ti amintesti insa cu placere de nasteri naturale la noi in Romania. Poate doar la spitale private. dar acesta e deja un alt subiect.
    Te pup mult!

    delia 27 aprilie 2012 13:13 Răspunde
    • Conteaza enorm sa fie cineva langa tine, Delia, conteaza enorm sa te simti sustinuta, iubita, sa simti ca tot chinul tau are un rost care se inmulteste cu 2…

      Alice Nastase Buciuta 27 aprilie 2012 13:22 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title