Cand voi fi mare

30 septembrie 2009

Pretutindeni in jur vad oameni maturi, responsabili, care se iau in serios, asa cum se cuvine la varsta lor. In schimb, eu continuu sa ma simt, in adancul inimii mele, o fetita de 16 ani, care priveste cu uimire lumea si realizarile altora.

Nu sunt in stare sa ma fac mare cu adevarat. Am inca inocente de fecioara, rosesc cand aud o vorba nelalocul ei si ma schimb la fata atunci cand nu-mi convine ceva. Nici macar cu copiii mei nu ma simt ca un adult trecut prin viata, ci, mai degraba, ca un copil mai mare caruia i-au ramas in grija fratii mici, un copil cu raspunderi care-l fac sa se simta mandru si puternic, dar, foarte adesea, nepriceput.

Imi vine de multe ori sa spun: “Cand voi fi mare”… Dar apoi imi amintesc ca oamenii necunoscuti mi se adreseaza cu  ”doamna”, ca arareori ma tutuieste cineva de la bun inceput, ca fetita mea e deja in clasa a doua si ca astept cel de-al treilea copil. Ca am murit deja si-am inviat din dragoste de cateva ori, ca nu mai stiu sa plang cum plang copiii, cu seninatate, ci o fac cu obida si cu truda. Ca am riduri in coltul ochiului si cicatrice in coltul inimii.

Si, totusi, am o senzatie uimitoare ca viata mea nu a inceput inca. In fiecare seara, cand ma pregatesc de scris, ma simt ca o fetita in pragul bacalaureatului. In fiecare noapte, cand ma asez in pat, ma simt ca o mireasa aflata in noaptea nuntii. In fiece dimineata cand ma trezesc si pornesc spre o noua zi, ma rog ca azi sa invat ceva minunat, care sa ma ajute sa mai cresc un pic si, poate, sa ma invete ca, atunci cand voi fi mare, sa fiu fericita…