Nu stiu despre aikido decat lucrurile pe care le vad si le aud atunci cand copiii mei isi dau examenele pentru urmatoarea centura. Insa, de fiecare data, plec impresionata de la club si convinsa ca am facut cea mai buna alegere cand i-am inscris sa practice la gradinita un asemenea sport – de fapt o arta martiala cu radacini filosofice, o intalnire a spiritelor prin miscare si credinta in bine.
„Suntem legati pentru totdeauna” l-am auzit spunand pe Sensei in urma cu cativa ani, cand aseza pe umarul plecat al baietelului meu, Victor, spada lui curajoasa si demna. Si m-am gandit atunci ca aikido poate fi o sansa minunata sa nu mai fii niciodata singur. „Sunt asa de mandra, vreau sa ajung pana la centura neagra!”, mi-a spus Iza zilele trecute, dupa cel dintai examen al ei care a facut-o sa urce o treapta, cea dintai si cea mai insemnata in ierarhia devenirii sale martiale. Si am fost si eu mandra de curajul si de splendoarea ei, de forta si de eleganta pe care le aratase in lupta, dar si, inca si inca o data, recunoscatoare fata de Gradinita Bambi Step by Step, scoala nobila in care copiilor mei li s-au deschis toate drumurile, toate sansele, toate sperantele.
