Azi am lasat-o pe Iza la gradinita. Ne pregateam de multa vreme sa facem tentativa asta, s-o lasam doar cateva ore, de proba, sa ne dam seama daca ii place, daca se descurca, daca vrea sa stea fara noi.
De cand am iesit din maternitate, nu ne-am despartit deloc de ea. Am carat-o dupa noi pretutindeni, mai intai culcusita in gentuta ei gri, apoi in brate sau de mana. Ne-am despartit de Iza o singura noapte, in doi ani si jumatate. Atunci cand am fost plecati la Bilbao- iar acolo ne-am perpelit de dorul ei. Asa ca astazi m-am indreptat cu inima stransa spre gradinita, desi stiu sigur ca Bambi e cea mai buna gradinita din lume, aceea unde si copiii mei mai mari s-au preschimbat din ghemotoace nestiutoare in omuleti destepti, cuminti, harnici si veseli.
Iza s-a repezit bucuroasa intre copii si, de cand a ajuns acolo, nu ne-a mai bagat in seama. Noi am vorbit cu educatoarele, ne-am sfatuit, am stabilit cat de putin s-o lasam ca sa fie bine pentru ea.
Nimeni nu m-a sfatuit cat de putin s-o lasam ca sa fie bine si pentru mine.
Azi am lasat-o pe Iza la gradinita si apoi, in masina, eu am plans cu suspine.
P.S. Era cat p’aci sa planga si ea, atunci cand ne-am intors si am luat-o, pentru ca nu voia sa mai plece. Dar eu voiam sa o iau mai curand…
Wow! Alice, nu stiu cuvinte magice care sa consoleze sentimentul de gol pe care-l ai in clipa in care puiul nu se mai agata de bratele tale protectoare.
Ane, imi e foarte, foarte greu…
Alice, Iza a crescut, draga de ea. O imbratisez cu dragoste iar tie si lui Paul va spun sa fiti linistiti si sa fiti siguri ca ati facut un pas foarte bun. Iza va capata indemanari noi de care cei mai mandri veti fi exact voi, parintii ei.
Moi, scumpa noastra, tine-ne pumnii…
emotii puternice…
Da, Simoniq…
E doar primul pas in desprinderea de noi Alice,stiu ca ti-e greu dar de acum lumea se deschide pentru ea,intalneste omuleti ca ea,interactioneaza cu ei,porneste catinel pe drumul ei.Bucura-te si zambeste!
Cu lacrimi, doar zambete cu lacrimi, Madalina!
vaaaai, Alice, eu plangeam in fiecare dimineata, dupa ce il lasam la gradi, de parca era sfarsitul lumii… iar el s-a adaptat imediat. si…. nu stiu cand au trecut anii, dar la toamna suntem clasa intai :). asa ca, fii barbata! o sa fii mandra de ea!
Zoe- Valentina, fii si tu barbata, ca o sa plangi si tu la toamna, punem pariu?
oooof, nu pun pariu! stiu sigur ca-l pierd…:)))) oricum, sunt incantata de tot ce citesc de la tine!esti o persoana minunata, iar copiii tai au mare noroc cu o mama ca tine!
Tu plangi ca o duci la Bambi, deci pleaca de acasa :), eu am plans la serbarea de sfarsit de gradinita, tot la Bambi, pentru ca trece clasa I si s-a terminat, la fel,o etapa minunata pentru ea. Sper insa sa inceapa un an frumos, in care sa creasca, sa fie sanatoasa si sa se bucure de scoala si de ce va invata, in orice caz, o etapa in care sa fie fericita. Te inteleg perfect 🙂
Iulia, anul trecut cand a terminat Victor gradinita am plans cu sughituri, a fost cumplit! E atat de greu sa treaca de la gradinita la scoala, se chinuie cativa ani sa se adapteze, apoi ii smulgi din locul ala curat si plin de bunatate si ii arunci in niste clase cu banci de lemn, invatatori exigenti si colegi batausi. Tot intr-un plans o s-o ducem…
Te inteleg atat de bine Alice!Nu sunt prea multe luni din octombre anul trecut cand am facut si eu pasul acesta cu Iris a mea…La inceput a plans si ea ca si Iza ca o luam de acolo…apoi dupa o saptamana, cand a inteles cum sta treaba a plans ca o ducem, desi acolo imediat se lua cu joaca si uita de noi.Au fost nenumarate zile cand ramaneam plangand acasa si as fi vrut sa o strang in brate sa nu o mai las sa plece niciodata, dar stiam ca acolo va invata ceva ce eu acasa singura cu ea niciodata nu o voi putea invata.Au trecut cu bine zilele acelea, iar acum dupa incheierea primului an simt ca muuulte s-au schimbat cu mine, cu ea.Iti tin pumnii sa treci cu bine prin aceste momente grele, dar trecatoare de altfel!
M-ai emotionat caci imi amintesc cum imi lasam fetele la gradi si ma autosugestionam ca le e bine, ca sunt in siguranta, ca socializeaza, inca, cand ajungeam acasa, simteam o apasare ingrozitoare, un dor nesfarsit. Acum, ma pregatesc, incet-incet, sa le las la casa lor. Si iarasi ma imbarbatez si spun ca o sa le fie bine, ca vor fi pe picioarele lor si tot asa.
off, parca ieri mi se intampla mie acelasi lucru cu Andreea, fetita mea. Si astazi puiul meu este in febra examenelor de bacalaureat. Trebuie sa profitam din plin de fiecare clipa petrecuta cu copiii nostri pentru ca, iata, nici nu stim cand trec anii.