Am observat adesea ca multe dintre femeile care nu au copii reactioneaza iritate la indemnurile catre maternitate venite din partea suratelor care au experimentat, deja, miracolul. Circula pe Facebook comentarii scarbite gen „Ne-am saturat sa puneti poze cu odraslele voastre, sa va laudati ca alaptati, ca nasteti natural, ca mergeti cu copiii in parc, de parca o femeie n-ar fi femeie decat dupa ce naste”… La fel de dispretuitori sunt semenii nostri si fata de orice manifestare publica a credintei: „Tine, frate, postul, fara sa ma anunti si pe mine, saluta-ti ingerii mai in soapta, inchina-te pe furis, nu-mi scoate ochii!” sunt celalalt gen de remarci care fac furori. Si, desi nu la fel de des, am vazut pana si comentarii negative la pozele care omagiaza activitatile sportive – asta mai ales daca doamne suple etaleaza funduri bombate, lucrate in sala, sau se infig intr-un picior ca sa ne arate o pozitie dificila de yoga: „Lasa-ma, cucoana, cu muschii tai, ca n-am eu timp de asa ceva!”
(In schimb ca un semn ca mai exista, totusi, toleranta, pozele cu pisici si cu pantofi sunt unanim acceptate: da, e bine sa avem pisica si sandale noi. Da, e minunat sa mangaiem o blanita cu suflet si sa ne ridicam calcaiele pe tocuri. Da, e grozav sa iubim sunetele de miau si de toc-toc pe podea.)
N-am nicio indoiala: suntem femei cu sau fara copii, cu sau fara credinta, cu sau fara fitness, cu sau fara pisici, cu sau fara tocuri. Dar eu cred ca in momentul in care cineva impartaseste bucuria lui, stradania lui, izbanda lui, ar trebui sa ne uitam mai intai la lectia de viata daruita si abia apoi sa ne gandim, dusmanos, ca vrea sa ne scoata ochii cu ceva.
Iar intre lucrurile esentiale pe care le-am invatat dupa multe cautari, caderi, ezitari si derute, fie ca veti alege sa ma credeti, fie nu, eu pot sa va spun cu mana pe inima ca e minunat sa ai copii si ca aceasta este cea mai valoroasa, cea mai profunda, cea mai provocatoare alegere intr-o viata de om: o alegere pentru oameni curajosi. Ca e extraordinar sa faci sport, sa te ingrijesti de trupul tau, pastrandu-l mereu tanar si agil: o alegere pentru oameni harnici. Ca e ideal sa nu fumezi si sa nu faci excese: o alegere pentru oameni puternici. Si ca e tulburator de omenesc sa iti descoperi spiritualitatea, piosenia, credinta, smerenia, indiferent in ce forme ale meditatiei le-ai aseza: o alegere pentru oameni intelepti. In rest, sa ai hamster sau nu, sa ai pantofi noi sau nu, sa ai multe like-uri la comentarii rautacioase sau nu sunt lucruri poate amuzante, dar care nu influenteaza prea mult nici destinul fiecaruia dintre noi, nici mersul omenirii. Sau da?
P.S. Am folosit ca ilustratie o fotografie vesela si prietenoasa, cu o mamica sportiva si doua fetite dulci si cuminti, care poarta fuste infoiate de la Sipet de sidef.
Hehe, subscriu! Mie imi place sa traiesc intr-un continuu echilibru. Sunt fascinata de faptul ca sunt mama, ca port tocuri, ca-mi sunt dragi animalele, ca fac sport si am grija ce mananc, ca sunt spirituala si ca ma regasesc in 1000 de femei diferite. Unde nu ma regasesc? In cele care judeca… cele de care spuneai tu. Persoanele care judeca viata altora si gasesc de comentat in orice lucru diferit de viata lor, consider ca nu sunt in armonie cu ele insele. 🙂
Roxana, eu pot sa inteleg sau sa accept chiar si genul asta de judecata, nu totul ne place in jur, dar mi se pare o rautate inutila sa te duci,sa faci efortul sa scrii si sa contesti bucuria sau realizarile unui om, ca si cum ai sti tu mai bine cum e treaba cu el. Ok, ti-a trecut un gand prin minte ca poate n-o fi chiar asa, dar daca te si apuci sa comentezi, preferabil sub un nume de imprumut, mi se pare prea de tot.
Cand te exprimi, asa cum o faci cand postezi pe un blog de exemplu, te deschizi si dai ocazia unora ca mine sa vine si sa atace dintr-o pozitie comfortabila. Asta am sa fac eu acum. Cand cineva impartaseste bucuria lui, stradania lui, izbanda lui, ar trebui sa ne uitam mai intai la lectia de viata daruita. Lectia de viata e ca stim toti, inauntrul nostru, adevaratul motiv pentru care se in se intampla toate acestea. Este strict legat de biologie, de instinctul de supravetuire, trebuie sa etalam „succesul” cu orice pret, asa a fost adaptativ. De aceea la modul concret simtim ne-am saturat de postari cu copii si izbande pe fb dar jucam acelas joc cand afisam o imagine de sine asa de buna vorbind la modul ideal, cu mana pe inima bineninteles, ce minunat e sa ai copii, „cea mai valoroasa, cea mai profunda, cea mai provocatoare alegere intr-o viata de om: o alegere pentru oameni curajosi”(really?), ce extraordinar e sa faci sport, sa te ingrijesti de trupul tau, pastrandu-l mereu tanar si agil: o alegere pentru oameni harnici(du-te ma!) si ca e tulburator de omenesc sa iti descoperi spiritualitatea, piosenia, credinta, smerenia, indiferent in ce forme ale meditatiei le-ai aseza: o alegere pentru oameni intelepti(WTF).
Raducu, eu accept ca exista si oameni ca tine si ca poti avea dreptatea ta. Ceea ce nu inteleg este pentru ce ti-ai cheltuit energia venind aici, pe blogul meu declarat, explicit, ca fiind despre copii si maternitate? Ca sa te crucesti de prostiile astea, fara sa ma inveti nimic, fara sa imi comunici nimic, fara sa daruiesti absolut nimic nimanui? Doar sa iti versi tu otrava adunata in buricele degetelor si sa lasi mostra ta de intelepciune, „WTF”? E pacat de energia lumii s-o risipim asa, zau. Eu nu gasesc pe nimeni vinovat pentru alegerile lui, dar categoric sunt alegeri bune si alegeri proaste intr-o viata de om. Si faptul ca le admir si vorbesc mai departe despre ceea ce eu consider alegeri bune nu inseamna nici macar ca eu ma impaunez cu asta, ca eu m-as mandri cu agilitatea si performantele mele sportive, cu lipsa mea de excese, cu piosenia mea. As! Vai de capul meu cat mai am pana acolo! Dar stiu sigur ca drumul cel bun acolo duce, fie ca eu voi fi in stare sau nu sa il urmez.
Stii care e, de fapt, marele castig atunci cand ai copii? Ca nu mai arunci niciodata asa, cu rautati gratuite, ca inveti sa nu ii zici niciodata copilului tau ceva care sa-l duca intr-o directie gresita, ca lui, copilului tau, lumina din lumina ochilor tai, nu-i spui niciodata ca sa te dai mare ca e bine sa fii harnic, credincios, sanatos, sportiv, ci pentru ca asta este adevarul. Si apoi, inveti sa spui si altora adevarul. Si sa-l practici si tu, din credinta, pentru ca vrei sincer ca lumea in care traieste copilul tau sa fie mai buna.
Alice,
Eu nu am copii si recunosc, nu pot sa ma pun in pielea unei mame. Am incercat, dar pur si simplu nu sunt capabila sa inteleg acea iubire imensa pentru un copil. Sunt sigura ca atunci cand voi avea si eu unul, lucrurile se vor schimba.
Dar am si eu mamici prietene pe Facebook, unele dintre ele posteaza foarte multe poze cu copiii lor. Una dintre mamici isi face haine la fel ca fetita (ca cele din poza articolului) si sincer, mi se pare o treaba foarte simpatica. Daca voi avea o fata, mi-ar placea ideea de a ne face niste rochite identice.
Chiar daca nu le inteleg mandria si entuziasmul, il accept, pentru ca si eu manifest acest entuziasm fata de alte lucruri pe care le postez. Nu m-as simti bine sa primesc comentarii (sau macar ganduri) de genul „Mai termina, frate cu postarile despre X”. Exista in lista mea si o persoana religioasa, care posteaza uneori citate din Biblie sau din Sfiniti. Nici acestea nu ma deranjeaza, cu atat mai mult cu cat cunosc persoana respectiva.
Pana la urma, in afara de posturile cu adevarat stupide (care nu au legatura cu copii si valori personale), nu vad de ce ne-ar deranja atat de mult celelalte. Atata timp cat nu am trait toate experientele din lume, nu ne-am dezvoltat ca oameni 100% si nu am acumulat toate cunostintele posibile, sunt sanse oricand ca cineva sa vina cu ceva in plus, care ne va fi, poate, util.