Un filmulet postat pe Youtube de doi tineri care asteptau un copil a facut inconjurul planetei, lasand in urma lui o dara de lacrimi emotionate. Toti cei care l-au vazut, parinti experimentati deja sau oameni aspirand sa fie, la randu-le, parinti, s-au regasit in cele 90 de secunde de istorie de viata.
Recunosc, eu insami am lacrimat vazand filmuletul gasit nu stiu unde si postat intr-un articol de catre colega mea Corina Stoica. Am urmarit cu uluire concentrarea de evenimente si m-a impresionat, in primul rand, delicatetea metaforei.
Un tanar indragostit se asaza in genunchi si saruta pantecul sotiei sale. Burtica incepe sa creasca si sa se rotunjeasca, intr-o suita de fotografii facute tinerei purtatoare de prunc, fotografii in care femeia e imbracata la fel si sta in acelasi loc din casa lor. Sotul ei se plimba in jurul ei, viata merge cu viteza rostogolita, iar la un moment dat, barbatul indragostit se asaza din nou in genunchi in fata sotiei sale si, sarutand pantecul mare, cat sa incapa in el un miracol, scoate din el, printr-o vraja, un bebelus minunat.
Pe sub ochii nostri se deruleaza propriile noastre povesti de viata si de dragoste, intr-o declansare a amintirilor pretioase provocata de exercitiul propus de doi regizori amatori, insa de doi parinti pregatiti deja, prin iubire, pentru a fi cei mai buni in bransa. Mi-am amintit cum s-au nascut copiii mei si care a fost istoria lunilor grele si splendide ale maternitatii.
Cum va amintiti de lunile in care v-ati purtat copiii in pantec? Cine s-a asezat in genunchi in fata voastra, ca sa va faca sa va simtiti cele mai deosebite femeie de pe pamant? Si, apoi, cand a fost sa vina clipa nasterii, cine v-a asteptat in fata usii?
Cum ar arata, in 90 de secunde, filmul maternitatii voastre?
videoclip-emotionant-de-la-concepere-pana-la-nastere-in-doar-90-de-secunde-3089.html
Recunosc,imi este rusine sa recunosc semnand cu numele meu adevarat.La prima nastere m-a asteptat un sot beat iar la cea de-a doua nu si-a mai dat silinta sa vina;M-a asteptat soacra motiv pentru care o respect si astazi chiar daca intre timp am divortat de fiul ei.
Sper cu tot sufletul ca data viitoare(daca va veni)sa am parte de acel sentiment inaltator despre care am citit cu totii sau am vazut prin filme,cand sotul te asteapta si poti sa ii citesti in ochi fericirea si implinirea iar eu sa ma simt cea mai iubita femeie si cea mai fericita mamica.
Eu, m-a intristat foarte tare relatarea ta. Ma bucur, insa, ca ai divortat si ca ai facut loc in viata ta pentru un barbat care sa te merite!
Si eu am avut in cap ideea de a pastra locul si a ma poza din 4 in 4 saptamani. 🙂 Evident ca am 3 poze cu totul.
Eu nu m-am bucurat de sarcina prea mult. Exact de la inceput am avut o desprindere a sacului gestational, apoi la un test a iesit o probabilitate mica si totusi mare de sindrom Down, evident ca o luna nu am avut liniste si am facut amniocenteza, apoi placenta imbatranita mult prea devreme, copilul nu lua in greutate…si uite asa am ajuns in saptamana 38 cu cezariana de urgenta( desi am ravnit la experienta nasterii naturale, recunosc mi-era si frica). Ma uit acum la Radul meu de 5 luni si jumatate ca tot slabanog este, dar vesel si voios 🙂
Poate, daca va mai fi vreo sarcina, mi-as dori sa savurez mai mult momentul. Fara ingrijorari, temeri si lacrimi multe.
Eu am ceva mai multe poze, vreo 10… Draga mea Anca, sa nu regreti nimic, toate incercarile te-au facut mai puternica, iar nasterea naturala e o experienta pentru care cred tot mai mult ca noi, femeile lumii de azi, nu mai suntem prea pregatite. Radu va fi puternic si sanatos, iar tu vei reusi, incet-incet sa te linistesti si sa uiti. Cred ca esti o mamica tare frumoasa… Poate-mi trimiti o poza cu voi doi…
Si, da, data viitoare va fi mai simplu si inca si mai frumos!
A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea! Dupa multa asteptare, asteptare sa-mi gasesc „jumatatea mea de mar” apoi doua sarcini pierdute .Multa teama, foarte multa teama, timp in care ne rugam numai „Doamne da sa fie bine!”. Si a fost! Avem o minune mica, a venit putin cam tarziu , acum are 6 ani iar noi 44.Va incepe scoala.Din cauza emotiilor n-am savurat la maxim mai nimic, nici perioada sarcinii si nici acesti 6 ani care au zburat. A fost si greu dar si foarte frumos.Da,e bine, foarte bine, chiar minunat.
Anca Oltean, noi avem fetita cea mica de 2 ani si avem 42 de ani… Pe mine asta ma face sa ma simt cea mai tanara mamica din lume, in plus, sunt mai inteleapta si mai puternica decat eram la 20 de ani. Nu regret nimic, dimpotriva, stiu ca tot ce mi s-a intamplat s-a intamplat cu rost. Dumnezeu stie mai bine. A fost greu si pentru mine- la primul copil a fost cel mai greu, dar n-a fost usor cu niciunul, insa mai degraba gustul care ramane e cel de miracol.