Nu-i usor sa fii gravida

12 septembrie 2009

E un miracol. E o implinire. E un calvar. E o pacoste. E un dar. E un dat. E cea mai de pret minune a lumii. Sa fii insarcinata e uneori cea mai mare bucurie de pe pamant. Alteori…

Am auzit de nenumarate ori expresia “Doamne, numai sa nu fi ramas gravida!”. Stiu ca exista femei care au simtit ca, daca ar accepta sa duca pana la capat o sarcina, si-ar nenoroci viata. Si am intalnit si femei care au considerat de la bun inceput ca sunt prea tinere sau prea sarace, ca au deja un copil sau doi si ca nu-si mai doresc altii, ca sunt intr-o relatie nepotrivita sau fara viitor si, fara ezitari, s-au programat la cabinetul acela, unde am fost si eu, de unde pleci cu o sarcina in minus si cu un pacat in plus.

Nu e usor nici sa accepti sa treci printr-o a doua sarcina, dupa ce, la prima, ti-a fost rau timp de noua luni si, atunci cand nu ti-ai dorit moartea, ti-ai dorit – tardiv –  o noua viata, fara copii si fara simptome de gravida intoxicata. Am prietene care-mi spun, onest, ca ar mai vrea alti prunci, daca nu ar fi atat de traumatizate de raul sarcinii si de transformarile din timpul celor noua luni, incat nici nu se mai pot gandi la una ca asta. Ca au ramas cu spaima greturilor care le-au facut sa ajunga de mai multe ori la perfuzii, cu groaza picioarelor umflate si cu tristetea kilogramelor in plus, de care nu s-au mai descotorosit niciodata pe de-a-ntregul.

Ma pomenesc de multe ori in cate un cerc de amice in care discutia ajunge, inevitabil, la episodul nasterii, si mai toate cele prezente au povesti napraznice despre travaliul lor intins pe zile si nopti intregi, despre doctorii indolenti sau rauvoitori, despre asistentele acre si nesuferite, despre conditiile cumplite din spitale. Si marturisesc ca am eu insami partea mea de show in care-mi spun, mereu cu succes, istoriile horror. Dar eu stiu ca am putut trece mai departe, ca mi-am vindecat ranile mintii si am acceptat, cu greu, dar am acceptat, ca asa a fost sa fie si ca nu mai pot sa schimb nimic din trecut. Insa n-as putea contrazice pe nimeni dintre cele care mi-ar spune, cinstit, ca o sarcina nu-i treaba lesne de dus la bun sfarsit, mai ales atunci cand te straduiesti sa iti duci viata mai departe fara sa renunti nici la obiceiuri, nici la slujba, nici la dragoste, nici la frumusete, atat cat se mai poate – fiindca nicio femeie nu vrea sa se lase doborata de senzatia ca s-a preschimbat intr-un balon umblator.

Am si eu momente de slabiciune, cand simt ca nu pot sa ma ridic din pat de moleseala, cand nu mai pot sa indur usturimea gleznelor tumefiate, cand mi-e teama sa ma uit in oglinda. Si recunosc ca e greu, ca mi-e greu. Dar stiu ca si daca ar fi noua luni intregi de rau si de ameteala, tot ar fi platite pe de-a-ntregul de o singura clipa luminata de senzatia pe care o ai atunci cand iti simti copilul inotand in tine ca intr-un vas al fericirii. De o singura secunda imbatata de emotia pe care o deslusesti in palma asezata pe pantecul tau a barbatului pe care il iubesti atat de mult, incat l-ai luat sa-ti curga prin vene, sa-l inmultesti, sa-i dai copilaria inapoi in dar, sa-l faci nemuritor.