Am plâns cu sughițuri când mi-am dat copiii la școală

N-am să uit niciodată cum, cu o lună înainte să înceapă È™coala Ilonei – deci când treceam pentru prima dată în viață prin trauma plecării copilului de la grădiniță la È™coală – mergeam prin oraÈ™ plângând È™i ajungeam la birou cu ochii roÈ™ii È™i cu genele preschimbate în petale ude.
„Ce ai pățit?!”, mă întrebau colegii speriaÈ›i, apoi, după ce le explicam că, în curând, Ilona va începe È™coala, ei răsuflau uÈ™uraÈ›i, iar eu continuam să plâng, realizând, încă o dată, cât de singură sunt în toate fricile mele.
SenzaÈ›ia mea de părinte, atunci când mi-am dat copiii la È™coală, a fost că îi azvârl, nemilos, în lume. O lume mai mică, dar rea, duÈ™mănoasă, cenuÈ™ie, materialistă, fixistă, care reproduce la nivel micro societatea (rea, duÈ™mănoasă, cenuÈ™ie, materialistă, fixistă) în care trăim È™i noi, luptându-ne, zi de zi, să rezistăm. Că a luat sfârÈ™it copilăria lor frumoasă, lipsită de griji, aceea în care toÈ›i oamenii mari pe care-i întâlneau erau pregătiÈ›i să-i iubească È™i să-i vegheze, aÈ™a cum se întâmplase, ani la rând, în grădiniÈ›a Bambi în care ei învățaseră, È™i că se trezesc dintr-o dată printre învățători sau profesori încruntaÈ›i, printre copii pe care nu-i corectează nimeni atunci când sunt brutali, nemiloÈ™i sau nepoliticoÈ™i, printre reguli È™i teme absurde, în care sunt dresaÈ›i să le fie frică de note, ruÈ™ine de profesori, ne-drag de colegi…
Și, din păcate, nu m-am înÈ™elat È™i cam aÈ™a a fost. Am plâns È™i când Victor a intrat în clasa întâi È™i mi-a fost la fel de greu – sau poate È™i mai greu – decât i-a fost lui…
Dar, între timp, copiii mei mai mari au învățat să reziste, să îndure, să rabde, să pârască sau să se închidă în ei, ca să poată merge înainte într-un sistem eduaÈ›ional în care sunt 20% lucruri bune È™i folositoare È™i 80%… cu totul altfel. ÃŽntre timp, È™i eu am învățat să nu mai plâng în timpul anului È™colar, ci doar când începe, din nou, È™coala sau în zilele în care îi iau de la È™coală È™i îi găsesc înlăcrimaÈ›i È™i triÈ™i, oropsiÈ›i de cearta unui profesor, de nedreptatea unui concurs, de jignirea sau lovitura unui coleg. Și apoi să mă scutur È™i să încerc să anihilez cumva neîncrederea lor în lume, spunându-le, arătându-le că dragostea învinge mereu.
Iar de data aceasta, pregătindu-mă s-o dau pe Iza la școală, în toamna acestui an de grație și iubire, am constatat că simt cu totul altceva când mă gândesc la trecerea fetiței noastre de la grădiniță la școală.
Iza are, spre deosebire de frații ei, alte șanse, așa cum și în povești mezinii sunt cei binecuvântați cu noroc. Pe Iza am născut-o într-un spital frumos, elegant, prietenos, în care mi s-a îngăduit să văd că nașterea e un miracol, și nu o traumă cumplită, așa cum am simțit-o printre chinuri, nepăsare, șpăgi și mizerie, într-un spital de stat ales greșit, la nașterile de mai înainte. Iar noroacele pogorâte asupra ei au continuat, și continuă și acum, când Iza are șansa extraordinară să meargă într-o școală frumoasă și bună, care continuă educația în sistemul step by step în ale cărui principii se regăsește orice om care crede în bine, în blândețe, în frumusețe, în performanța făcută de drag și nu de frică.
Abia acum, de când am copii, simt toată sfâșierea din strigătul lui Faust, „Clipă, rămâi, eÈ™ti atât de frumoasă!”. Dacă ar fi după mine, aÈ™ opri trecerea timpului acum, cât sunt copiii încă mici È™i ai noÈ™tri, iar noi îndeajuns de tineri ca să nu ne simÈ›im nici gârboviÈ›i, nici dezîndrăgostiÈ›i, nici speriaÈ›i de venirea bătrâneÈ›ilor È™i-a marilor treceri. Dar È™tiu cât de mult își doresc să crească, È™i atunci îngădui inimii mele să bată în ritmul secundelor care înseamnă È™i trecere, È™i dragoste, deopotrivă.
Iza va merge la o È™coală frumoasă È™i bună – ce noroc, ce minune, ce È™ansă extraordinară să pornească în viață, la fel de festiv È™i în siguranță ca atunci când s-a născut în maternitatea minunată Regina Maria, într-un ajun de Crăciun – iar noi n-o să plângem deloc, ci dimpotrivă, o să ne bucurăm, aÈ™a cum ne-am bucurat È™i astăzi, când, avându-i alături pe Iza È™i pe Morcovel, am semnat hârtiile înscrierii în Școala Step by Step cu entuziasmul cu care aÈ™ semna orice declaraÈ›ie de mare dragoste pe propria răspundere.