Am plâns cu sughițuri când mi-am dat copiii la școală

N-am să uit niciodată cum, cu o lună înainte să înceapă școala Ilonei – deci când treceam pentru prima dată în viață prin trauma plecării copilului de la grădiniță la școală – mergeam prin oraș plângând și ajungeam la birou cu ochii roșii și cu genele preschimbate în petale ude.
„Ce ai pățit?!”, mă întrebau colegii speriați, apoi, după ce le explicam că, în curând, Ilona va începe școala, ei răsuflau ușurați, iar eu continuam să plâng, realizând, încă o dată, cât de singură sunt în toate fricile mele.
Senzația mea de părinte, atunci când mi-am dat copiii la școală, a fost că îi azvârl, nemilos, în lume. O lume mai mică, dar rea, dușmănoasă, cenușie, materialistă, fixistă, care reproduce la nivel micro societatea (rea, dușmănoasă, cenușie, materialistă, fixistă) în care trăim și noi, luptându-ne, zi de zi, să rezistăm. Că a luat sfârșit copilăria lor frumoasă, lipsită de griji, aceea în care toți oamenii mari pe care-i întâlneau erau pregătiți să-i iubească și să-i vegheze, așa cum se întâmplase, ani la rând, în grădinița Bambi în care ei învățaseră, și că se trezesc dintr-o dată printre învățători sau profesori încruntați, printre copii pe care nu-i corectează nimeni atunci când sunt brutali, nemiloși sau nepoliticoși, printre reguli și teme absurde, în care sunt dresați să le fie frică de note, rușine de profesori, ne-drag de colegi…
Și, din păcate, nu m-am înșelat și cam așa a fost. Am plâns și când Victor a intrat în clasa întâi și mi-a fost la fel de greu – sau poate și mai greu – decât i-a fost lui…
Dar, între timp, copiii mei mai mari au învățat să reziste, să îndure, să rabde, să pârască sau să se închidă în ei, ca să poată merge înainte într-un sistem eduațional în care sunt 20% lucruri bune și folositoare și 80%… cu totul altfel. Între timp, și eu am învățat să nu mai plâng în timpul anului școlar, ci doar când începe, din nou, școala sau în zilele în care îi iau de la școală și îi găsesc înlăcrimați și triși, oropsiți de cearta unui profesor, de nedreptatea unui concurs, de jignirea sau lovitura unui coleg. Și apoi să mă scutur și să încerc să anihilez cumva neîncrederea lor în lume, spunându-le, arătându-le că dragostea învinge mereu.
Iar de data aceasta, pregătindu-mă s-o dau pe Iza la școală, în toamna acestui an de grație și iubire, am constatat că simt cu totul altceva când mă gândesc la trecerea fetiței noastre de la grădiniță la școală.
Iza are, spre deosebire de frații ei, alte șanse, așa cum și în povești mezinii sunt cei binecuvântați cu noroc. Pe Iza am născut-o într-un spital frumos, elegant, prietenos, în care mi s-a îngăduit să văd că nașterea e un miracol, și nu o traumă cumplită, așa cum am simțit-o printre chinuri, nepăsare, șpăgi și mizerie, într-un spital de stat ales greșit, la nașterile de mai înainte. Iar noroacele pogorâte asupra ei au continuat, și continuă și acum, când Iza are șansa extraordinară să meargă într-o școală frumoasă și bună, care continuă educația în sistemul step by step în ale cărui principii se regăsește orice om care crede în bine, în blândețe, în frumusețe, în performanța făcută de drag și nu de frică.
Abia acum, de când am copii, simt toată sfâșierea din strigătul lui Faust, „Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă!”. Dacă ar fi după mine, aș opri trecerea timpului acum, cât sunt copiii încă mici și ai noștri, iar noi îndeajuns de tineri ca să nu ne simțim nici gârboviți, nici dezîndrăgostiți, nici speriați de venirea bătrâneților și-a marilor treceri. Dar știu cât de mult își doresc să crească, și atunci îngădui inimii mele să bată în ritmul secundelor care înseamnă și trecere, și dragoste, deopotrivă.
Iza va merge la o școală frumoasă și bună – ce noroc, ce minune, ce șansă extraordinară să pornească în viață, la fel de festiv și în siguranță ca atunci când s-a născut în maternitatea minunată Regina Maria, într-un ajun de Crăciun – iar noi n-o să plângem deloc, ci dimpotrivă, o să ne bucurăm, așa cum ne-am bucurat și astăzi, când, avându-i alături pe Iza și pe Morcovel, am semnat hârtiile înscrierii în Școala Step by Step cu entuziasmul cu care aș semna orice declarație de mare dragoste pe propria răspundere.