06.01.2010
Am pus cap la cap amintirile noastre adunate in case diferite si corelate acum, in noua noastra viata. Ne-am amintit, si el, si eu, cum ne-am crescut copiii mai mari abandonandu-i fie la bunici – el -, fie in bratele a o mie de bone – eu. Si ne-am hotarat, nebuneste, sa ne crestem singuri copilul. Macar de data asta.
Ne intrebam daca poti sa cresti un copil fara bona si ne raspundem curajos. Facem planuri despre cum o vom cara pe Izuta cu noi, peste tot. Despre cum vom lucra de acasa sau de oriunde, cu fetita atarnata de gat. Despre cum ne vom face somnul si nesomnul cu schimbul, atunci cand va fi nevoie, dar n-o vom lasa in grija niciunui om strain. Visam cu ochii deschisi la minunea de a face lucrurile asa cum trebuie.
Sigur ca, atunci cand ai copii si muncesti pe rupte ca sa razbesti intr-o lume ticnita si nedreapta, de cele mai multe ori nu ai de ales. Ii spui copilului care hohoteste insotindu-te pana la usa ca mama trebuie sa plece ca sa aduca bani pentru jucarii. Dar eu imi amintesc cu inima in lacrimi de cate ori Ilona mi-a spus, printre sughituri de plans, ca nu vrea jucarii, ca nu-i trebuie nimic decat sa stau cu ea, acasa… O vad si acum, cu ochii sufletului, ramasa cu bratele intinse si cu amagirea unei promisiuni mincinoase ca ma voi intoarce curand. Si-as vrea sa rastorn timpul inapoi si sa-mi iau fetita balaie in brate, sa-mi astept inca o data baietelul cel drag, si sa-mi mai traiesc o data viata. Sa-mi dau eu demisia de la Tabu inainte sa ma dea ei afara, si sa ma multumesc cu banii putini dati de stat pentru concediul de maternitate din care nu mi-am luat, pana acum, nicio zi, desi sunt, iata, la cel de-al treilea copil.
Dar pentru ca stiu ca nu se poate rasturna nimic din trecut, construiesc planuri indraznete pentru fetita abia venita in vietile noastre. Ma sfatuiesc cu iubitul meu si cu Ilona cum sa facem ca sa-i fie altfel Izutei, si incercam sa gasim solutii sa randuim zilele si noptile in asa fel, incat sa fie mai bine pentru ea, pentru noi. Macar acum, cand ni s-a dat o noua sansa. Macar miracolul asta sa nu-l mai irosim, si sa-l traim cum se cuvine. Macar de data asta.
Alice. Ma bucur pentru tine ca ai macar sansa de a te bucura macar de data asta de zimbetele micutei tale. Eu nu o sa imi iert niciodata ca il lasam pe baiatul meu cu bunicii si plingea, ca si Ilona spunea ca nu vrea nimic decat sa stau cu el. Ca el nu vrea ca eu sa muncesc, sa avem bani, ma vrea pe mine. Si imi povesteau ai mei ca incepind de la ora cand el credea ca ar trebui sa vin acasa ma astepta in geam si nu se dezlipea de acolo pina cind nu ma venea venind. Uneori la 8-9 seara. Nici acum nu stiu cui am dat toate orele alea. Si de ce nu le-am pastrat pentru puiul meu care le-ar fi pretuit. Lucram si eu, la o scara mai mica decat tine, in presa, si programul nu era niciodata fix. Acum ii invidiez pe toti care, mai destepti ca mine, au stiut sa pretuiasca timpul petrecut cu micutii lor si au strins in suflet amintiri multe de pe vremea aceea.
Dana, trebuie sa ne iertam. O sa scriu si despre asta, nu putem trai cu vinovatii, trebuie sa ne iertam si sa mergem mai departe…
Poate m-am suparat prea tare cand a gresit; poate nu am avut rabdare sa ii explic ceva cum trebuie; poate i-am dat o plama la fund (inofensiva pentru piele dar extrem de dureroasa pentru orgoliul mititel) fara sa inteleg prea bine situatia; poate i-am promis ca vin repede si am intarziat; poate mi-am dorit sa imi petrec ziua colorand curcubee si flori dar am sfarsit intr-o comvorbire interminabila la telefon…
Toate amanuntele acestea ii dor pe copii si ne dor si pe noi ca parinti. Frustrarea ca desi ei sunt ratiunea actiunilor noastre dar sfarsesc pe locul 2, 3,5 etc este mare pentru orice parinte cu mintea la locul ei. Din pacate nu suntem perfecti si, din pacate, copiii nostri inteleg asta, ne vor acuza candva dar… vor fi si ei parinti si vor intelege. Nu putem avea tot, esential e sa pastram o balanta si dovezile de iubire sa nu fie (in totalitate) materiale.
Eu am stat acasa cu fetele mele dar… uneori am trecut prin stari depresive (un fenomen comun mamelor care stau acasa), alteori treburile casei mi-au ocupat mai tot timpul si nu am facut cu ele lucrurile pe ca mi le-as fi dorit.
Eu cred ca esti o mama minunata tocmai pentru ca te gandesti la lucrurile astea.
Alegerea voastra e minunata si cred asta ptr ca eu insami am ales sa-mi cresc fiica,desi as fi avut cariera in fata , am ales sa stau acasa cu ea, sa o cresc frumos, sa o iubesc, sa imi redestept astfel copilul interior demult adormit…Recunosc cu mana pe inima ca Iris este un profesor ptr mine si ii multumesc ca imi da lectii de viata zi de zi si ii mai multumesc ptr ceva:ca isi ia rolul ptr care a venit aici pe pamant foarte in serios!