Ca peștii

Am învăţat să înot din greşeală, fără ca cineva să-mi fi explicat vreodată prea clar cum se face. Îmi amintesc, însă, de clipa aceea neasemuită în care, dintr-o bălăceală într-un bazin de pe marginea lacului Snagov, am simţit că-mi găsesc, fără voia mea, echilibrul. Simt şi acum secunda aceea de plutire splendidă, dincolo de care m-am simţit îndreptăţită să spun că ştiu să înot. Pe măsură ce a trecut timpul, însă, am înţeles că nu e tocmai stil de înot ceea ce ştiu eu să fac, că e doar o formă nu tocmai graţioasă de a mă menţine la suprafaţa apei – nu pentru mult timp…

Am reînvăţat să înot alături de copiii mei, care, cu toţii, alunecă pe sub apă sau la suprafaţă ei ca şi cum i-aş fi născut în valuri sau măcar într-o cadă cu apă încălzită. Dar eu i-am născut, ca mai toate femeile lumii, perpelindu-mă pe un pat de spital cât de cât uscat… Totuşi, de câţiva ani încoace, Ilona îmi explică blând, cu talent şi răbdare de instructor de înot, cum se rotesc braţele de-o parte şi de alta a capului, cum se foarfecă gambele ca mersul prin ape să fie rapid şi uşor, cum se dobândeşte graţia înotului din trucuri aparent simple, care, însă, trebuie îndelung exersate… Victor îmi da lecţii de respiraţie şi mă convinge să fac tumbe pe fundul bazinului, iar Iza e pentru mine cel mai bun exemplu de curaj şi de voioşie acvatică – dacă o exista un asemenea termen…

Iza, cât e ea de mică – fiindcă nu a împlinit nici trei ani – înoată ca un peştişor îndrăgostit nebuneşte de lumile sale de apă. Dă sârguincios din mâini şi din picioare, străbate un bazin întreg, pe lungime, ţinându-se de plută, şi un bazin pe lăţime, fără plută, înotând cu căpşorul sub apă, chiar ca un peste mic şi tenace. Sigur că e important şi faptul că practică un soi de înot încă de la patru luni, că s-a bălăcit în cădiţa de la Baby Spa încă de pe vremea când era doar un bebe grăsan şi leneş, că a crescut în lungime şi-n curaj exersând o dată pe săptămână cu instructorul ei, Mădălin Oprea, care o şi răsfaţă, dar o şi pune la treabă… Dar, dincolo de asta, eu mă minunez nu ca bufniţă din banc, ci, în cazul de faţă, precum caracatiţa de pe fundul bazinului, de cât de talentaţi şi frumoşi sunt copiii mei, de cât de minunat de curajos cresc şi de câte de multe lucruri am de învăţat de la ei… Şi mă rog, în fiecare zi a vieţii mele, ca toate strădaniile mele de părinte care munceşte şi aleargă pretutindeni ziua întreagă să le dea măcar un strop în plus din şansa de a fi mai fericiţi decât ar fi fost dacă aş fi ridicat din umeri şi-aş fi zis, cum ziceau atâţia părinţi pe vremea copilăriei noastre, „lasă, ce atâtea mofturi, cum am crescut noi o să creşteţi şi voi”…

P.S. Bebeluşul buflei din pozele de mai jos e chiar Iza noastră, la 4-5 luni… Şi tot ea e cea care înoată azi, cu ochelarii ei roz aşezaţi bine peste ochişori.