2 aprilie 2012
De aproape o jumatate de an adun texte si marturii ale anotimpurilor mele de mama.
De cand s-a nascut ideea de a scrie un jurnal al copiilor mei, nu am mai avut pace. Iar de cand miracolul maternitatii s-a napustit peste mine, iluminandu-ma, inaltandu-ma, hranindu-ma, iubindu-ma, au trecut deja peste 10 ani. Un deceniu. Doi lustri. O zecime de veac… Drept care demersul meu nu a fost tocmai simplu. Am scotocit in arhive si in caiete. Am scotocit in insemnarile din computer si in marturiile de pe blogurile la care am scris pana acum. Am cautat in inima mea si in inima celor care mi-au fost alaturi. Si am incercat sa recompun, din fragmente, primii mei 10 ani de dragoste de mama.
Am sa scot zilnic cate o fila din trecutul meu si am sa completez, cat mai des cu putinta, cu marturii ale prezentului. Am sa public, asezand intotdeauna in coltul din dreapta al paginii, data sub adapostul careia se asaza adevaruri ale trecutului si am sa le comentez din perspectiva prezentului. Ca intr-un jurnal al jurnalelor, ca intr-o marturie reinteleasa si reinterpretata cu ochii si cu sufletul meu de mamica a trei prunci. Si va invit sa scrieti si sa rescrieti in acelasi timp cu mine jurnalul vostru de femei atat de indragostite, incat si-au dorit sa il faca nemuritor pe barbatul lor. Jurnalul vostru de gravide, de mame ajutate de un tatic bun – sau rau -, jurnalul vostru de mame singure. Vreau sa ne amintim impreuna, sa retraim alaturi, suflet langa suflet, cuvant langa cuvant, intamplarile noastre de gravide indragostite, de mamici de bebelusi, de doamne care merg la sedintele cu parintii…
Acesta este Jurnalul Copiilor Mei. Este un demers la care ma incumet cu mare emotie, cu mare sfiala, cu mare dragoste – asa cum fac tot ceea ce fac in ultimii ani. Dar mai insemnat decat propria mea lamurire este faptul ca va lansez provocarea de a scrie si voi, comentand, amintindu-va, bucurandu-va sau intristandu-va, jurnalul propriilor vostri copii. In asa fel, incat, atunci cand va fi sa ne adunam cuvintele asternute aici, sa putem darui lumii o carte, iar noua si copiilor nostri dreptul de a nu mai uita niciodata cat de frumos, cat de greu, cat de dureros, cat de splendid e sa fii mama si ce binecuvantare e sa fii copil iubit.
Mi-as dori mult sa am putere sa ma uit in urma cu liniste, fara
durere in suflet pentru puiul meu, pentru nenorocul lui…
Am nevoie de linistea asta in suflet pentru a putea scrie.
Pentru ca trebuie sa merg mai departe, stiu asta, si mai stiu ca, alaturi de tine, totul e frumos. Alaturi de tine, Alice, totul e poveste…
Olivia Malmare, iti intind mana, ca sa iti dau putere… Da, uneori trebuie sa asezam totul intr-o poveste ca sa putem merge mai departe. Te imbratisez.
Eu inca nu sunt mama… dar asteptam acest jurnal cu emotie, numai tu poti sa scrii atat de simplu si de cinstit despre dragostea ta, despre trairile tale, despre tot. Te imbratisez, cu drag si cu recunostinta pentru tot ceea ce ne daruiesti!
Plang de fiecare data cand te citesc. Cand scrii despre copii.Si-mi face bine!!!!!
Este uriasa emotia pe care o transmiti!
Lavinia, si eu plang adesea, scriind. Si desi am scris cu mult suflet si despre alte iubiri, mai adulte, numai cand scriu despre copiii mei emotia e atat de frumoasa si de curata, incat pot sa plang. Suntem mame si nimic din ceea ce e miraculos nu ne e strain.
Cata emotie, cata iubire. Inteleg. Acum inteleg. Sunteti frumosi si buni! Sa va fie mereu bine!
Cu drag,
Anca
Adelina-Anca, ma bucur mult pentru tine si pentru bebelusul tau. Iti doresc sa fii cea mai fericita mamica din lume! Mi-ai dat o veste tare buna.
Alice, ma tot gandesc de ceva vreme ca eu nu sunt o mama buna pentru bebelusul meu. Mi se pare ca nu fac tot ceea ce ar trebui, ca uneori imi pierd rabdarea, ca nu vorbesc suficient cu el, ca alte mamici prietene isi fac treaba mult mai bine, cel putin din ceea ce povestesc. Sunt deprimata si frustrata. Mereu mi se pare ca fac prea putin si sunt nemultumita de mine. Asa am fost mereu: neincrezatoare in mine si mereu nemultumita, desi daca stau un pic pe margine si ma uit la mine lucrurile nu sunt chiar cum le cred eu.
Nu stiu cat de coerenta sunt, dar vroiam sa te intreb pe tine care ai trecut de trei ori prin aceasta experienta daca au fost momente in care ai simtit ca nu esti cea mai buna mamica din lume.
Scumpa mea Anca, am trecut prin starea asta de o mie de ori si trec inca, foarte adesea. Sa fii mama e un job atat de insemnat, atat de delicat, atat de greu, incat nu cunosc nicio femeie de bun simt care sa poata spune cu mana pe inima „mama ca mine n-o sa mai gasiti. Sunt grozava.” Nici nu se poate sa fii grozava. Asa e firesc sa fii, cu indoieli, cu ezitari, cu temeri. Ca in orice mare iubire. Cand ajungi sa spui, sa gandesti sau sa simti „alta mai buna ca mine nu vei gasi” inseamna ca deja s-a stricat ceva in iubire. Ca mama si ca iubita e firesc sa vrei sa fii mai buna si mai dedicata si sa suferi ca nu poti face tot ce ti-ai dori. Esti o mama minunata, sunt convinsa de asta, pentru ca iti iubesti copilul atat de mult, incat te indoiesti de tine.
Cuvintele tale mi-au sters lacrimile.
Iti multumesc, Alice!
Mi te amintesc atat de bine, frumoasa, delicata, fina… Te rog sa nu mai plangi, draga mea! E foarte greu sa fii mama, e normal sa te simti depasita, uneori. Dar, daca ne iubim copiii si ii crestem cu sufletul deschis, ei vor fi fericiti si asta e singurul lucru care conteaza.
Ma regasesc in cele scrise de Anca (poate nu intamplator purtam acelasi nume).
Sunt sigura ca este o mama buna datorita faptului ca si-a pus aceste intrebari.
Meseria de mama este intradevar cea mai grea meserie. Din propria-mi experienta o sfatuiesc ca intotdeuna sa-si asculte instinctul = sa gandeasca cu sufletul.
Si eu am fost deseori in acesti 6 ani deprimata – ceea ce este foarte rau pentru puiul nostru. Abea acum in cel de-al 6-lea an m-am mai echilibrat. E adevarat ca in acesti 6 ani n-am avut parte de niciun ajutor -cu exceptia sotului- care e un om minunat.
Calde imbratisari atat pentru tine Alice cat si pentru Anca si ai vostri puisori.
Anca, e atat de greu cand nu ai ajutor… Si eu am suferit mult din pricina asta, o vreme am stat suparata pe mama, care n-a vrut sa-si strice rostul si sa se mute aici, ca sa ma ajute. E adevarat si firesc ce spui, si mie mi-a luat mult timp ca sa-mi regasesc echilibrul. Iar eu am avut si mari dezechilibre in viata de cuplu, am divortat de primul meu sot si am fost singura cativa ani… N-a fost usor deloc. Bucura-te ca ai alaturi un sot bun, pana la urma e cel mai de pret ajutor pe care ti-l putea da Dumnezeu. Si cel lasat prin legea divina. Un barbat si o femeie care-si cresc pruncul. Barbatul meu bun, de astazi, ma ajuta sa trec peste toate greutatile. Iar dragostea mea pentru el imi da putere in fiecare zi. Marea mea dragoste.