30 noiembrie 2001
Stau cu Ilona la san incontinuu, iar ea adoarme din cand in cand. Adanc, profund. Pot sa vorbesc, sa ma uit la televizor, sa cant si chiar sa ma misc atat cat imi ingaduie postura mea de mama cu un prunc atarnat vesnic de unul dintre sanii mei.
Il sun pe Andrei Paunescu, fostul meu coleg, si ii spun La multi ani. Cred ca i-am spus si cu un an mai inainte, la cateva luni dupa ce am facut un articol despre el si copiii lui din pricina carora a devenit bunic la 32 de ani. Ii povestesc ca am o fetita si el se ofera sa-mi dea sfaturi despre cresterea copiilor. „Fiindca eu am multi”, se justifica el. Imi face mare placere sa-l aud, de fapt, imi face placere sa tin legatura cu lumea de afara, sa ma simt vie, normala, nu atat de speriata cat sunt, de fapt, in realitatea maternitatii mele pentru care nu ma simt pregatita.
Si, totusi, intre mine si Ilona s-a creat deja o legatura ametitor de profunda. Sunt, clipa de clipa, beata de iubire si ma minunez ca se poate iubi si atat de nelimitat, de iremediabil. Si eu care spuneam despre mine ca am iubit… Abia acum inteleg cum se iubeste, de fapt. Fara masura. Fara rezerve.
