Băieţelul meu, Victor, mi-a explicat foarte clar ceva ce eu uitasem cu desăvârşire: dragostea e simplă, simplă de tot. Şi ţi se arată de la bun început în toată splendoarea. Mi-a povestit despre o fetiţă, fostă colegă de-a lui – o să-i spun Ingrid, dar nu acesta este numele ei -, care îl place foarte mult. Însă el nu o place deloc, aşa că i-a spus fetiţei: îmi pare rău, eu zic să îţi vezi de şcoală. În schimb, el e foarte amorezat – atât cât poate fi un băieţel – de o altă fetiţă, să-i zicem Dorina, care, însă, nu dă semne că l-ar plăcea. Dar îl cam duce cu vorba şi, uneori, e un pic afectuoasă, alteori ciufută sau, şi mai rău, indiferentă. Aşa că Victor şi-a propus s-o întrebe, clar, ce are de gând. Fiindcă, dacă ea recunoaşte că nu-l place, crede că e timpul să îşi vadă de drumul lui.
„Nu vrei să mai aştepţi, să vezi ce se întâmplă?” – l-am întrebat eu, iar el s-a mirat de o asemenea propunere, când, de fapt, tocmai asta voia, să limpezească totul cât mai curând. Apoi mi-a explicat că vrea să se elibereze. „Într-o zi, o să mă placă o fată pe care o s-o plac şi eu în acelaşi timp. Şi atunci o să fie tare frumos”, mi-a spus el, dându-mi cea mai inocentă şi mai ingenuă definiţie a iubirii.
Şi pentru noi, oamenii mari, lucrurile ar putea fi la fel de simple. Dar noi ne complicăm întotdeauna. Ne îndrăgostim de semeni care nu ne iubesc şi, în loc să îi uităm şi să fugim spre adevăratele minuni ale vieţii, ne împotmolim într-o relaţie minţită, ne îndârjim să convingem nişte străini că noi suntem jumătăţile lor – deşi e clar de la început că nu vom întregi nicio sferă împreună. Iar dacă se îndrăgosteşte cineva de noi, chiar dacă nu ne interesează oferta, nu îi spunem limpede că nu are nicio şansă să locuiască pe veci în inima noastră. Pentru că ne convine să fim curtaţi. Ne pică bine să ne scoată cineva în oraş, să ne ţină un fraier de urât până când va veni prinţul călare pe cal alb. Şi abia atunci o să-i dăm papucii celui pe care l-am ţinut de prost şi de vreme rea.
Am făcut din iubire o baba-oarbă cu ghionturi, o leapşa pe-mbrâncitelea, un joc alambicat şi dureros. Deşi ştim, mai ştim cu toţii să-l jucăm şi după regulile simple, curate, pe care, instinctiv, le descoperă copiii noştri. Totul poate fi ameţitor de simplu. Neasemuit de firesc. Fără trădări, fără amânări, fără „stai să vedem”, fără „încă nu mi-am dat seama”, fără „mai e şi altcineva în viaţa mea şi trebuie, mai întâi, să mă hotărăsc”. Un bărbat iubeşte o femeie. Iar femeia îl iubeşte şi ea. Şi atunci se face, cum spune copilul meu, tare frumos…
