fbpx
„Iubirile trec, copiii rămân…“

De ce nu ne luam concediu de maternitate?

de

19 august 2010

M-am intalnit ieri cu o doamna draguta si am vorbit cu ea despre cat de putin am stat, amandoua, in concediu de maternitate. “M-au chemat inapoi de la firma”, mi-a spus ea. “Incepeam un proiect important”, am zis eu.

In ziua in care am nascut-o pe Ilona am primit propunerea sa conduc si sa creez o noua revista. Stateam in sala de nasteri si, dupa cateva ore bune de travaliu, tocmai capatasem o anestezie epidurala de pe urma careia ma simteam plutitoare si nespus de curajoasa. Atunci am primit telefonul care mi-a schimbat viata si asa s-a facut ca am nascut cu gandul la noul meu job.  Cand Ilona avea doar zece zile, m-am dus la prima sedinta de redactie. Oricum, fusesem la serviciu, la ziarul la care lucrasem, pana in ziua dinaintea nasterii.

Cand l-am nascut pe Victor am facut la fel. Am mers la serviciu pana in ultima zi de sarcina si apoi am stat acasa cu el inca trei saptamani. Dupa care m-am intors la birou.

Iar dupa ce am nascut-o pe Iza am gasit cea mai buna formula dintre toate, aceea de a imi lua pruncul cu mine pretutindeni, la birou, la redactie, la lansarile de carte pentru ca, imediat dupa ce am nascut, am plecat intr-un turneu prin tara pentru a lansa Cartea Dragostei- Avon si Dragostea e un bonsai….

Din povestile mele rezulta, la prima vedere, un devotament neconditionat fata de profesie. Din faptele mele reiese aproape fara echivoc faptul ca am asezat cariera inaintea conditiei mele de mama. Ca am ingrijit mai cu foc revistele decat copiii. Dar ieri, cand povesteam despre toate intamplarile astea si incercam sa fiu onesta, si nu spectaculoasa, mi-am dat seama ca, de fapt, nu am avut de ales.

Ma uit in jur si vad ca raman acasa cu anii, dupa ce nasc, nu neaparat cele care stiu sa fie mame mai bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care, oricum, isi urasc locul de munca. Vad si ca multe femei care stau acasa cu copiii sunt nemultumite si triste si se declara scoase din circulatie de servitutile casnice…

Eu nu am cunoscut nicio femeie instarita si cu o situatie echilibrata financiar, cu un loc de munca decent si in care dreptul la concediu bine platit sa faca parte din politica companiei,  care sa vrea cu orice chip sa se intoarca la serviciu lasand acasa un prunc de mai putin de o luna, cum am facut eu, si-atatea alte femei. Dar eu am lucrat mereu pe salarii mici in cartea de munca, asa cum e aproape pretutindeni in tara asta, si banii mi i-am castigat scriind mult, muncind mult, ca sa capat drepturi de autor.  Drept e ca nici nu am lucrat vreodata intr-un loc in care sa nu-mi fie teama ca, la intoarcerea din concediul de maternitate (platit odinioara cu 80% din mai-nimicul de pe cartea de munca) nu o sa ma trezesc ca nu mai am slujba deloc.

Stiu sigur ca as fi vrut si as vrea sa stau cat mai mult cu copiii mei, asa cum orice femeie intreaga la cap ar vrea. Dar, intr-o lume a supravietuirii, nu-si permit luxul si bucuria asta decat ori cele care de la bun inceput s-au declarat neajutorate si n-au muncit decat atunci cand au avut cate-un zvac creativ care le-a trecut repede – si sotul cu salariu mare, cazut in adoratie, le-a indemnat sa renunte la orice le-ar putea tulbura linistea sufletului lor delicat si fragil si, daca asta nu le angoaseaza prea tare, sa se dedice copiilor, cu ajutorul unei bone -, ori acelea care oricum nu stiau sa faca mai nimic, si, decat somere, mai bine in concediu, ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi.

Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul. Si ca noi, femeile, ca niste fiinte uimitoare, speciale, ciudate, ne ducem toate poverile cu zambetul pe buze si descalcim itele unui destin pe care nu l-am tesut noi, doar l-am facut se fie cat mai frumos pentru cei pe care ii nastem, ii renastem, ii iubim, ii fericim.

 

Categorii:
Eu - mama

Comentarii

  • Si eu m-am intors la serviciu inainte ca pustiul meu sa faca un an. Desi avea 7 luni si jumatate si a fost dus la o cresa buna, tot am fost criticata si etichetata. Eu fac parte din categoria celor care au o slujba relativ bine platita si carora le place ce fac. Din pacate, o lege stramba mi-ar plafona salariul in asemenea fel incat in afara de casa, masina si intretinere nu as putea cumpara nici scutece. Am citit o carte care mi-a confirmat ceea ce simteam si eu: decat o mama nemultumita si plictisita toata ziua, mai bine o mama vesela si implinita, pe care o vede mai putin de 24 de ore pe zi. Am vazut mame care statusera acasa vreo 3-4 ani (s-au succedat sarcinile) si care tipau si loveau copiii pe care sigur ii iubeau, dar care erau victimele inocente ale frustrarii lor.

    Dana 4 mai 2012 15:14 Răspunde
  • Cand am nascut prima fetita, profa cu care lucram eu la Universitate mi-a scris: copilul tau valoreaza mai mult decat toate tezele de doctorat din lume. Si inca gandesc asa, dupa mai bine de doi ani. Probabil am secretat mai multa prolactina decat doamna Nastase. Oricum, articolul mi se pare un pic condescendent.

    Luminita C 4 mai 2012 20:46 Răspunde
  • Punctul de vedere al femeii fortate sa se intoarca la lucru dupa atat de putin timp e corect si nu il contest, ba chiar e o situatie pe care o consider imposibila insa „cealalta tabara”, cea a femeilor care stau acasa e descrisa superficial si injust: pe langa faptul ca mai sunt si persoane care isi permit acest lucru sau il fac posibil (prin reorientarea in cariera) deoarece lucreaza predominant de acasa si au un program flexibil, mai este si cazul familiilor care isi impart constient rolurile si in care femeile stau acasa nu pentru ca sunt neajutorate sau incapabile ci pentru ca au facut o alegere in favoarea familiei, un compromis sa zicem dar care nu include nefericirea si plictiseala ci mai degraba un downshifting asumat.

    Zu 6 mai 2012 9:04 Răspunde
  • Ma uit in jur si vad ca raman acasa cu anii, dupa ce nasc, nu neaparat cele care stiu sa fie mame mai bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care, oricum, isi urasc locul de munca. Vad si ca multe femei care stau acasa cu copiii sunt nemultumite si triste si se declara scoase din circulatie de servitutile casnice… ASTA NU E CHIAR ADEVARAT!!!!!! Sa nu genealizam, ok? Na, ca m-am suparat!

    ceska777 6 mai 2012 9:43 Răspunde
  • Ma mir ca persoana zen care se vrea d-na Nastase Buciuta nu stie ca e un timp pentru toate. NU ratezi ocazii decat daca iti spui singura asta pana o crezi!

    ceska777 6 mai 2012 9:55 Răspunde
  • Eu am decis sa raman acasa cu copilul meu,pentru ca este cel mai important din viata mea,iar familia mi-a fost mereu prioritara.Mai presus de jobul bine platit pe care il detineam intr-o firma importanta si pe care o sa ma si intorc de alfel.Si nu sunt si nu voi fi o intretinuta,ci doar o mama care isi pune copilul mai presus decat un job bine vazut si bine platit!Doamna Nastase,intr-un moment de sinceritate maxima sa va recititi articolul si sa trageti conculziile pentru dvs,ca eu le-am tras deja pentru mine.

    Florina 6 mai 2012 12:06 Răspunde
  • Alice, te citesc de multa vreme si mi-esti draga tare, dar acest text mi se pare si mie – ca si altora – injust si pe nedrept acuzator la adresa unor mame despre care nu poti sti nimic.

    Zu a scris, mai sus, exact ceea ce as fi vrut sa-ti scriu si eu.

    Nu pot decat sa vin cu o completare personala, ca si contra-exemplu la argumentele tale: pana sa nasc am avut un salariu substantial, care echilibra bugetul familiei noastre in procent relativ egal cu al sotului. In primavara aceasta tocmai s-au implinit doi ani de la nasterea fetitelor mele si am ajuns in momentul in care a trebuit sa decidem – ca familie – ce facem mai departe. Fara a ma fi plictisit de a-mi creste copiii, fara a fi simtit ca m-am plafonat, fara a fi o rasfatata a vietii si fara a fi intretinuta de sotul meu, fara a ma „tampi” intre scutece si mancaruri de bebe, decizia mea a fost de a ramane acasa pentru inca un an, alaturi de fetitele mele.

    Am sa-ti spun cateva argumente ce au cantarit in favoarea acestei decizii, pentru noi: costurile (financiare, dar si de sanatate) intrarii in colectivitate la 2 ani
    nu justifica plecarea mea la lucru si, implicit, necesitatea de a lipsi de la job frecvent – la fiecare imbolnavire a copiilor; nu am incredere sa-mi las copiii pe mana unei bone; teoriile de atasament sustin beneficiile prezentei mamei langa copil in primii 3 ani de viata; cred ca acasa le pot oferi copiilor mei – la aceasta varsta – mai mult decat o cresa; simt ca fetitele mele nu sunt pregatite sa se integreze in colectivitate – in absenta mea… si, poate cel mai important argument pentru mine, este faptul ca imi place atat de mult sa ma ocup de copiii mei, incat nu vad bucurie mai mare decat aceea de a putea ramane cu ei pentru inca 1 an. Din fericire, in cazul nostru calculele financiare ne-au adus pe zero si, cu eforturi, ne putem sustine din salariul sotului in acest an, char daca pentru aceasta am renuntat la concediu si la alte cheltuieli „de moft”.

    Stiu ca argumentele mele nu te vor convinge si nici nu incerc asta, ti-am dat doar un exemplu in care motivatia de a ramane acasa langa copii poate fi alta, chiar daca nu e avantajoasa financiar.

    Statul acasa, alaturi de copii, nu te face neaparat o mama mai buna, dupa cum nici sacrificiul de a merge la serviciu nu face acest lucru, decat daca tu simti ca e asa. Esti o mama buna pentru copiii tai atunci cand – calitativ, nu neaparat cantitativ – simti ca le oferi tot ce poti din timpul si atentia ta, din disponibilitatea ta de a fi prezenta langa ei… cand placerea de a le fi alaturi te face sa simti ca ai prins cel mai tare job din lume: jobul de mama.

    Carla 6 mai 2012 16:05 Răspunde
  • Am scris asa: „Eu nu am cunoscut nicio femeie instarita si cu o situatie echilibrata financiar, cu un loc de munca decent si in care dreptul la concediu bine platit sa faca parte din politica companiei, care sa vrea cu orice chip sa se intoarca la serviciu lasand acasa un prunc de mai putin de o luna, cum am facut eu, si-atatea alte femei.
    „Stiu sigur ca as fi vrut si as vrea sa stau cat mai mult cu copiii mei, asa cum orice femeie intreaga la cap ar vrea.”
    „ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi.”
    Totusi, in pasajele astea nu s-a regasit nimeni. Ce ciudat ca numai celelalte variante luate in discutie v-au atras atentia si ati simtit nevoia sa le contestati, desi ar fi fost atat de firesc si la indemana sa va regasiti in varianta de femeie intreaga la cap, in cea de femeie harnica si cu un loc de munca bine platit, de femeie desteapta si muncitoare care a trudit cu folos inainte, incat sa nu-si faca griji dupa ce naste. Eu, contestandu-mi deciziile din trecut, intr-una dintre aceste variante de viata mi-ar fi placut sa ma pot regasi.

    Alice Nastase Buciuta 6 mai 2012 16:45 Răspunde
  • Un altfel de articol,pe care sunt sigura ca il vei citi cu bucuria unui jurnalist desavarsit!
    http://armonii.blogspot.com/2012/05/cv-de-mama-artista.html?spref=fb

    Florina 6 mai 2012 22:43 Răspunde
  • Alice, eu am citit cu aceeaşi atenţie toate paragrafele, dar rămân la ideea că tonul a făcut muzica şi în acest text, ca şi în toate celelate… Iar muzica acestui text nu pare o odă închinată mamelor harnice, deştepte şi întregi la cap, ci mai degrabă le scoate la zid pe acelea care „nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care, oricum, isi urasc locul de munca”, pe acelea care „de la bun inceput s-au declarat neajutorate si n-au muncit decat atunci cand au avut cate-un zvac creativ care le-a trecut repede – si sotul cu salariu mare, cazut in adoratie, le-a indemnat sa renunte la orice le-ar putea tulbura linistea sufletului lor delicat si fragil si, daca asta nu le angoaseaza prea tare, sa se dedice copiilor, cu ajutorul unei bone -, ori acelea care oricum nu stiau sa faca mai nimic, si, decat somere, mai bine in concediu”.

    Căci pe celelalte, pe care spui că le preţuieşti, le-ai declarat „puţine şi rare”… şi-atunci e firesc ca multele mame care te citesc (şi sunte multe, te asigur! :P) să se întrebe în ce oală a judecăţilor de valoare le-ai aruncat.

    Poate o voce mai răutăcioasă ţi-ar spune acum că întotdeauna ai de ales, că în lipsa unui echilibru financiar, a unui loc de muncă decent şi a dreptului la concediu bine plătit nu e întelept sa faci un copil, cu atât mai mult şi pe următorii… e atat de simplu sa intri cu bocancii in viata cuiva!

    Eu însă sunt una din mamele care au luat mereu decizii cu sufletul, nu cu mintea. Şi când mi-am dorit copii, dar şi după ce i-am avut. De aceea, cred ca e bine că au aparut aceşti copii în viaţa ta exact în momentele în care au venit… cred că e bine dacă ai reuşit să te echilibrezi financiar, chiar dacă ai făcut-o cu preţul usturător al reîntoarcerii la muncă. Dar cred ca e rău să justifici aceste decizii argumentând că nu ai avut de ales, cand tu eşti persoana care mereu vorbeşte despre libertatea de a face alegeri care să ne împlinească personal, despre curajul de a le lua cu sufletul şi despre încrederea pe care trebuie s-o avem în binele ce ne este tuturor pus deoparte. Cel putin aşa te-am perceput eu…

    Dacă acest blog este un jurnal pe care vrei să-l oferi copiilor tăi, atunci nu te teme că ei te vor judeca vreodată pentru alegerile tale personale şi profesionale, că te vor intreba de ce ai ales să fii altceva decît ţi-a cerut sufletul… de vreme ce tu eşti împăcată cu alegerea ta.

    Carla 7 mai 2012 3:36 Răspunde
  • Buna Alice .Ma aflu in categoria celor care au ales sa stea cu fetita acasa timp de 2 ani .Pentru ca asa am vrut .Si am fost in ambele tabere , si a celor cu salariu mare si acum , in ultima vreme, a celor cu salariu mic , mult mai mic decat ti ai imagina tu vreodata .Dar am ajuns la concluzia ca banii nu vor fi niciodata indeajuns si nu m am considerat niciodata o femeie de cariera .Am fost una , o workoholica disperata , dar eram singura si deprimata si banii nu mi foloseau la nimic .Simteam nevoia unei familii .Nu m am simtit niciodata mai implinita ca atunci cand mi am intalnit sotul si mi am facut familia mea .Acum ei sunt totul pentru mine si n as da timpul petrecut cu ei pe nimic in lume .Timpul trece oricum atat de repede si eu de exemplu nu mi mai aduc aminte cum era fetita mea la cateva luni decat din poze desi acum are doar 1 an si 5 luni .

    Ceea ce vreau sa spun ca toti in viata facem alegeri si ne asumam consecintele alegerilor noatre .N o sa fiu niciodata invidioasa pe doamna eleganta care munceste 20 de ore pe zi la o multinationala ca are bani pentru ca stiu cat munceste pe banii aia si ce pret plateste pentru ei .O respect si o admir dar nu mai vreau sa fiu in tabara aia .Vreau sa ma plimb pe strada cu bublina mea care mi zice mai nou mami mieu si ma strange cu manuta ei grasuna .Timpul acesta unic si magic petrecut cu fetita mea n o sa se mai intoarca niciodata .

    Te sarut si te imbratisez cu drag desi ma inscriu in ce a de a doua categorie fara sa fiu incapabila , frustrata sau somera , casnica sau intretinuta .Sutn doar o rasfatata a soartei.

    Mirela 7 mai 2012 19:56 Răspunde
  • Probabil, undeva foarte adanc in sufletul dv. si poate chiar fara sa va dati seama, suferiti nespus datorita faptului ca ati fost nevoita sa pierdeti unele dintre cele mai frumoase momente din viata copiilor dv., cautand astfel pretexte pentru a va justifica alegerile. Am ramas nespus de surprinsa de cat de usor ati putut judeca si eticheta „cealalta tabara”… Nu e frumos, nici corect, generalizarile mereu au ceva in comun si anume faptul ca nu ilustreaza realitatea „din teren”. Or fi si din acelea despre care vorbiti aici, dar de aici si pana a afirma ceea ce ati scris dv. in acest articol e cale f lunga. Pacat si neasteptat.

    Zicolorata 12 mai 2012 21:33 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title