Unii copii nu mai cred în Moș Crăciun

În urmă cu câteva zile, o fetiță cu doar un an jumate mai mare decât Iza, venită la noi într-o vizită de joacă pentru câteva ore, ne-a spus, cu glas trist – dar și dornic de lămurire –  că, la școala ei, unii copii nu mai cred în Moş Crăciun. Şi ne-a povestit că ea şi colegii săi s-au împărţit în două tabere şi s-au contrazis… Unii au susţinut până în pânzele albe că Moşul există şi vine în fiecare an. Ceilalţi s-au arătat gata să pună rămăşag pe orice că nu există nici picior de moşneag zburător cu haina roşie, ci doar părinţii care aşază, pe furiş, daruri sub brad.

Am ezitat puţin înainte să-mi găsesc răspunsul, mai ales că mezina familiei noastre urmărea, uluită, discuția. M-am gândit, pentru câteva clipe, că e prilejul cel mai potrivit să recunosc în fața copiilor că realitatea nu stă chiar aşa cum o tot prezentăm, noi, părinții. După care mi-am amintit ceva esențial în analiza oricărei situații, a oricărei nedumeriri și inclusiv a oricărui bucluc: că lucrurile nu pot fi niciodată aşezate atât de precis între Da şi Nu. Între Există şi Nu există. Și nici între Bine și Rău. Așa că le-am spus fetițelor că, da, din păcate, sunt şi părinţi nevoiţi să aşeze ei înşişi cadouri sub brad, pentru că Moşul nu mai vine în casa lor. Că ei înșiși, din frică, din grabă, din neștiință, din necredință sau din suferință au renunțat la tradiții și, atunci, firesc, moșul n-a mai venit unde nu era dorit, iar ei au ajuns să se joace de-a cadoul, nu de-a miracolul.

Le-am spus și că, deși adesea unii părinți își avertizează copiii cu glas arțăgos că nu merită să primească daruri, pentru că n-au fost cuminți, de fapt, în critica asta ascund propriile lor nereușite de mame și de tați și ei sunt cei care nu-și merită darurile de la Moș. Copiii au dreptul oricând la un dar cât de mic, fie și doar un creion sau o portocală împachetată frumos … Şi le-am mai spus că, din păcate, unii părinți ajung să nu mai creadă în minuni, deși trăiesc cu minunile în casă – căci ce altceva sunt copiii în viețile noastre, dacă nu miracole care au prins trup, suflet și glas?  Așa că le-am rugat pe fetițe să creadă şi să spere. Le-am îndemnat să nu lase glasul îndoielii să le murdărească sufletul curat. Le-am sfătuit să privească spre cer cu credinţă şi spre adâncul sufletului cu încrederea că adevărul e cel pe care noi îl adăpostim în inima noastră.

Poate că am greşit. Dar nu am ştiut să fac altfel, şi n-am putut să spun altceva. Mai ales că suntem atât de aproape de zilele sfinte şi n-aş fi vrut, cu niciun chip, să îl alung pe Moş Crăciun…