In ultimele zile, in care mi-am petrecut mult timp la serviciu incercand sa expediez in tipar ultimul numar de revista, am descoperit o metoda admirabila de a-mi ostoi dorul de cei care ma asteapta sa vin mai repede la pupat, la spalat si la culcat. Stiu ca nu e mare descoperire, ca probabil altii fac asta de-o vesnicie. Dar pentru mine a fost o premiera sa vorbesc cu cei de acasa, privindu-ne prin camera de luat vederi a laptopului. Si m-am bucurat de intalnirea noastra cu toate simturile.
O vazusem si pe adorata mea Meredith Grey vorbind cu adorata ei Cristina Yang prin ochiul aprins al tabletei, si le invidiasem pentru traire. De fapt, ca sa fiu cinstita, le invidiez saptamana de saptamana pentru prietenia lor care rezista peste ani, peste casnicii, peste copii, peste distante. Pentru loialitatea lor. Si pentru increderea pe care o pun una in cealalta. Dar aceasta e alta discutie, potrivita pentru un alt blog, nu pentru Jurnalul copiilor mei…
Hei, ce frumosi sunteti! Va imbratisez cu drag >:d:d:d< <:d<
Da, cat de frumoase sunt prieteniile adevarate ce strabat timpurile si distantele 🙂
Mi-ar placea si mie sa-i pot vedea la camera web pe cei dragi cand sunt la serviciu, dar nu e posibil; uneori mai vorbim la telefon. E bine, insa, ca ajung la 5 dupa-amiaza acasa si am timp sa-i vad ‘pe viu’!
E frumoasa orice prietenie, dar cea rezistenta in timp si spatiu e ‘cea mai cea’… 🙂